Meciul vieţii - Dani Surducan

Primul meci de fotbal pe plaiurile mioritice a avut loc în 1909, românii contra turcilor. Mămăliga vs. Kebab. Au furat-o ai noştri cu 10 la 0. Vina pentru un aşa eşec au avut-o administratorii stadionului că nu au cioplit plopii din spatele porţii în formă de ţepe. Nu mai puneau „arkadaşii “piciorul în terenul advers. „Amintirile mă chinuiesc “... devenea hit pe malurile Bosforului.

Viaţa e asemenea unui meci de fotbal, diferenţa constând doar în miza colosala pentru care ne jucăm meciul vieţii. După un meci de fotbal în campionatul judeţean de juniori eram răsplătiţi cu o rudă de salam o pâine caldă şi onoarea de-a căra echipamentul. După promovarea la echipa mare din primii puţinii bani câştigaţi din fotbal mi-am cumpărat pantofi de muşama în care păşeam extrem de mândru şi în pofida băcăliilor adverse susţineam sus şi tare că-s din piele... din sudoarea pielii mele.

Viaţa în schimb e un meci care se joacă la două porţi de dimensiuni diferite. De o parte e poarta strâmtă, cam cât o poartă de hochei. De cealaltă jumătate e poarta largă de dimensiunile unei porţi de fotbal. În rest e-un câmp cu îngeri ce ţin galerie şi demoni ce intră prin alunecare. Genunchi juliţi pe gazonul frământărilor vremelnice. Driblinguri reuşite în faţa păcatelor. Păcatul nu se tatonează, nu se stă la taclale, nu stăm să-i studiem tactica. Păcatul trebuie driblat printr-un psalm scurt memorat şi repetat când îi văpaia mai mare, printr-o rugăciune pasată şi plasată-n ceruri în regim de disperare.

Un meci fără pauză, un meci care se joacă într-un ritm fulminant, infernal. Parcă ne-am mai cere şi pe tuşă să ne tragem răsuflarea. Doamne vreau „time out “să stau relaxat şi cocoţat în tribunele pământului pe norii pufoşi şi confortabili să uit pentru moment zornăitul zalelor sub loviturile de paloş. Dar nu... este imposibil! Vom ieşi din joc doar atunci când la marginea terenului moartea ne va fluiera sfârşitul. Ceilalţi se vor opri pentru o clipă din joc, vor asista teribil de neputincioşi cum vom fi scoşi pe-o targă de stejar la marginea satului, pe-o sprânceană de deal după care îşi vor trage din nou jambierele trăind mai departe ce mai rămâne de trăit. C-aşa-i în fotbal!

Şi totuşi e un meci ce merită jucat, un meci unic, irepetabil. Miza e intrarea în Viaţă sau ieşirea definitiv din ea. Pe poarta strâmtă scrie „Intrare “iar pe cea largă scrie „Ieşire “. Intrarea în Iubire. Ieşirea definitiv din sfera iubirii. Dostoiewski spunea că Iadul este imposibilitatea de-a mai iubi. Acolo şi să vrei nu mai poţi iubi. Cu credinţă jucăm un meci ce a fost deja câştigat la masa Golgotei. Ce ne mai rămâne nouă de făcut e să nu adormim în ghete, să nu fim somnambuli pe acoperişurile lumii şi să fim mereu cu un colţ de ochi la Hristos, Antrenorul.

Să nu uităm să fim şi fairplay. Adică dacă în drum spre adunare în faţa noastră a avut loc un accident mortal cu 5 morţi şi mulţi răniţi să venim să-i mulţumim lui Dumnezeu că nu a îngăduit să-i cântăm laudele de la reanimare dar totodată şi mai mult decât o mulţumire să fie o rugăciune pentru nenorociţii implicaţi în accident. Acolo, printre fiarele îndoite părinţii şi-au pierdut copii, copiii şi-au pierdut părinţii şi e de-a dreptul o nesimţire crasă să venim în faţa bisericii afişând un zâmbet triumfalist şi de mari copii ai Domnului lăudându-ne cu pielea noastră intactă. Leviţi nenorociţi şi cu fiţe de aleşi! Ne iartă, iubite Hristoase!



Dani Surducan
sursa: www.ciresarii.ro