Ei martiri, noi multe vorbe - Finţoiu Alexandru

"Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!" (Matei 5:11)

India, 2008... Creştini, zeci, sute chiar, ucişi sălbatic, cu bâte şi cuţite, arşi de oameni care nu cred în Hristos. Îi luau pe stradă şi îi întrebau, “Eşti creştin?”. Dacă spuneai “Nu”, te lăsau în pace. “Da” al lor însemna un adio acestei vieţi. Ziceau “da”… Case şi biserici distruse, arse, demolate; micile lucruri care le aveau, pierdute. Toată lumea a auzit, unii au văzut şi nimeni n-a luat atitudine. Lumea cu un ochi tace, cu celălalt compătimeşte, pe al treilea nu-l are. Probabil abia atunci ar fi făcut ceva.

India din 2011 prezintă iarăşi o situaţie a creştinilor deplorabilă. Cei care au mai rămas sunt refugiaţi în junglă, printre animale sălbatice. Zeci de copii rămaşi fără părinţi, care au văzut cum ai lor au fost omorâţi, Îl laudă pe Dumnezeu prin cântări. Bat din palmele lor mici pentru Hristos. Priveşti la ei şi se aşterne în suflet o tăcere adâncă, dureroasă. Alte zeci de bătrâni, se închină înaintea lui Hristos, cu o privire în care poţi citi suferinţa şi dorinţa de a nu se lăsa de Hristos. Uitându-te la ei, nu-i poţi vedea bine deoarece începi să plângi... Mănâncă în fiecare zi doar orez, câţiva pumni, e tot ce au şi ei şi copiii. Locuiesc în colibe, dacă le pot numi aşa, fiindu-mi teamă să nu spun prea mult, prin colibe. Nici apă potabilă n-au, doar câteva haine şi sunt fraţi cu noi.

A fost o seară care nu se uită, seara aceea de duminică. O seară în care am văzut cât de mare este noaptea din lume. O seară în care s-a plâns şi oamenii care au privit pe ecranul de proiecţie al bisericii au rămas înmărmuriţi. O seară în care am văzut că noi suntem binecuvântaţi şi nu trăim, iar ei nu au binecuvântări multe, dar trăiesc. O seară în care am văzut cât de bine ne este, şi, cât de dură e viaţa cu ei. O seară în care am văzut ce înseamnă să-L lauzi pe Dumnezeu în orice vreme, în cazul de faţă, cea mai grea vreme, prigoana; la ei nu e prea cald sau prea frig; nu fac nazuri; acceptă de la Dumnezeu totul. O seară, în care am văzut că mulţi de aici suntem săraci, şchiopi şi orbi. Avem nevoie să mergem la cumpărături de aur înroşit în foc, mare nevoie…

Mă uit la noi, la bogaţii de noi, la necreştinii de noi, cuvintele îmi îngheaţă, ce-aş mai putea zice? În comparaţie cu ei, copiii aceea nevinovaţi, bătrânii aceia sfinţi, tinerii aceia care Îl căuta pe Domnul, de fapt, ce-a mai rămas din ei, nu simţim doar ruşine, simţim lacrimi care nu se pot opri. Ei vor avea o răsplată mare în ceruri. Noi avem tot ce ne dorim aici; biserici mari şi multe, familii, închinări, serviciu, bani, lucruri, case. Avem Biblii aurite, dar prea puţină viaţă.

Este timpul! A venit vremea să lăsăm Duhul Sfânt să lucreze în noi, nu pe buze. Să lucreze o viaţă schimbată; dacă ei Îl lasă să lucreze în asemenea dureri, cum ar trebui să fim noi?

Finţoiu Alexandru
sursa: www.ciresarii.ro