Între plânsul aducător de căinţă al pocăinţei şi suspinul numit Biserica locală - Ardelean Mihai Marius

Bisericile de azi sunt rezultatul predicilor fără versete biblice dar pline de poveşti, a lipsei Duhului Sfânt dar a unor spectacole frumoase numite programe neplătite sau ieftine ca leul de la colectă. Sunt rezultatul cântărilor fără esenţă, a lipsei de închinare în duh şi în adevăr, a rugăciunilor fără răspuns. Biserici care răcesc lumea şi încălzesc firea pământească cu îmbrăcămintea surorilor care cântă în faţă la cor. Bisericile lipsei de supunere a capetelor neacoperite şi a lipsei de îngăduinţă faţă de slăbiciunile celor de lângă noi. Bisericile pline de orbi în care miopul este împărat şi omul cu aparat auditiv în urechi predică o evanghelie unor oameni obişnuiţi cu strigătele de gol de la meciurile din liga 1.

Adevărate fabrici ale iadului dar cu climă şi aer condiţionat ca să nu simţim toropeala chinurilor conştiinţelor neeliberate şi a vieţilor neschimbate dar totuşi cu mâini ridicate la seri de evanghelizare.

Biserici ale burtoşilor spirituali care mănâncă predici ca şi pe bigmac-uri şi râgâie după un Cola cu gheaţă AMIN fără să mişte un deget în a pune în aplicare ceea ce aud.

Bisericile de azi sau ne-bisericile de azi sau tentativele numite biserici astăzi nu mai oferă soluţii, nu mai dau direcţii la fel ca medicii generalişti care ştiu totul şi nimic. Bisericile aspirină care încearcă din răsputeri să vindece cancerul numit păcat din om cu un zâmbet larg, cu glume şi aplauze în numele lui Isus. Lovim în păcat prea puţin sau când o facem, o facem uşor dând palme glumelor când ar trebui să folosim pumnii adevărului din versetele biblice.

Caricatura numită biserică pe care o trăim noi astăzi ne face să ne simţim confortabili pentru că ne oferă plăcerea prieteniei cu lumea şi morfina alinătoare de dureri a credinţei că aşa putem ajunge în rai.

Bisericile lipsei de respect în care privim mai mult albastrul apei din scăldătoare şi murim bolnavi în detrimentul albastrului cerului din ochii vindecători ai lui Isus.

Biserici cu cearceafuri pe oglinda Scripturii că morţii nu suportă să îşi privească în ea chipul rece şi lipsit de viaţă a inactivităţii şi a comelor spirituale, trăiască totuşi democraţia din cioburile colorate numite predici şi îndemnuri că prin ele se moare totuşi cu zâmbetul pe buze. Tragedia vine după...

Biserici în care e utopic să vorbeşti despre schimbare şi o adevărată blasfemie să fii împotriva curentului majoritar.

Biserici care seamănă cu amfiteatrele în care toţi stau pe ultimul rând dar nu din smerenie ci ca să poată ieşi înainte de încheierea serviciului divin care şi aşa este plictisitor dacă ţine mai mult de cinci minute.

Mormântul nostru numit biserica locală are totuşi panseluţele cuvintelor dulci pe care le adresăm din interes când vrem câte un alt cadavru în comitet care să ne apere nouă interesele meschine. Şi ce nu poate face azi mierea aducătoare de pace a banilor daţi pentru renovarea unei clădiri în care membrii plâng teatral crescând umiditatea aducătoare de mucegai pe la colţurile întunecate unde bârfele cresc în voie în inimile iubitoare de senzaţional.

Renovarea se impune, locul e prea umed, lumina prea slabă, aerul prea rece, somnul prea adânc, dar nu o renovare de suprafaţă la patru ani ci una fundamental Biblică. Trebuie deci un meşter expert în renovări din temelii, o soluţie antimucegai numită pocăinţă sinceră şi întoarcere la Dumnezeu.

Dar ca să trezeşti un om nu îţi trebuie un expert ci un strigăt. Asta putem face toţi dar nu la miezul nopţii că atunci e târziu. Atâta vreme cât candela lui Dumnezeu arde încă îndemnul meu e strigaţi din toţi plămânii, din toate puterile „Duhule, vino din cele patru vânturi, suflă peste morţii aceştia, ca să învie!”


Ardelean Mihai Marius
sursa: www.ciresarii.ro